Jan 24, 2012

Calea Vânturarița

    De când mă știu, de când mi-aduc aminte, am privit spre același vârf de munte.

    Pentru că acolo am trăit. Pentru că nu pot să-ți povestesc cum am crescut în București, dar pot să-ți descriu fiecare vară scursă la bunici. Pentru că aici abandonam apartamentul doar ca să ajung la școală, iar acolo părăseam exteriorul doar cât să dorm (nici măcar cât să mănânc, că fructele abundă printre ramuri).

    Mă simt atras către el. Probabil în același fel în care un expat se gândește mereu la orașul de baștină. Și dacă ajung acolo, încep să umblu prin împrejurimi, de fiecare dată mai departe decât am făcut-o vreodată. E o rețetă destul de bună să nu te plictisești.

Ziua A

    Baraca de mai jos e din ziua în care am ajuns. Am luat camera și-am plecat peste dealuri, spre un sat vecin. Deja apunea soarele. E o problemă mai mare decât ai crede pentru că dealul opus este mai înalt și taie toată lumina prematur. Și drumul meu cobora sub vârful dealului pe care mă aflam deja, deci prea puțin timp pentru alte cadre.



Panoramă. 16mm x 6 verticale. Imaginea ar fi arătat destul de diferit fără polarizator și cele două filtre graduale plasate sus care să-mi adune expunerea.



     Dar am găsit destul timp după să mă așez pe un copac doborât și să filmez o parte din ce vedeam. Era frig și vântul nu ajuta deloc. Și copacii desfrunziți vuiesc, clătinându-se ca papură gigant, hipnotizant.



     Destul. Hai acasă. În spiritul aventurii, am ocolit. Am avut nevoie de mai bine de o oră să mă întorc pe poteci și prin ravene încă necunoscute.



 Ziua B

     Planul era să mă duc pe aceeași pajiște. Pentru răsărit. Și să văd după ce-mi rămâne de făcut. Aveam timp, n-aveam de gând să-l irosesc stând acasă.

     Am înghețat. Nu exagerez. Eram înfofolit bine, dar am înghețat.


Panoramă. 35 mm x 7 verticale. Fără filtre. N-am pe măsura diametrului.

    A trecut momentul optim. Dar timp încă aveam. Am plecat spre munte. Am condus prin vale, pe lângă râu, prin ce mai rămăsese din zăpada din umbră. Pe drum, într-o curbă, deja vedeam muntele cum se apropie.





     Am urcat două ore pe jos, peste dealuri, spre munte. Aveam în spate destul echipament inutil; doar trepiedul lipsea - singurul instrument de care chiar aș fi avut nevoie.

     Am ajuns sus, lângă mănăstirea Pătrunsa. Deja eram în parcul național Buila - Vânturarița, destul de aproape cât să mă secere cristale de gheață din vârf de fiecare dată când bătea vântul printre piscuri.


Nu există drumuri rutiere care să ajungă până aici sus. Așa că întreabă-te cum au fost construite clădirile din imagine și complexul mănăstiresc (e prin dreapta; nu-i vremea lui să fie prezentat acum.)
 
      Prea mulți nori. Lumina nu mai era bună. Am avut timp și spațiu doar cât să mă-ndrept să fac poza de mai sus. Nu numai că am făcut greșeala să plec de acasă fără mâncare sau apă, dar trebuia să fiu în oraș în câteva ore. Și drumu-i lung.

      M-am întors și-am zis că o să revin. Mereu o să revin.




5 comments:

  1. e frumos acolo la tine...

    ReplyDelete
  2. esti ca un Eminescu al fotografiei:D

    ReplyDelete
  3. n'am mai urcat de mult acolo, acum mi'e dor

    ReplyDelete
  4. Vai, Buila....am crescut sub Buila, mi-e atat de dor... :)

    ReplyDelete

Stay a while and listen...or type.