Oct 25, 2012

cuvinte pe peliculă - prologul



     Înainte de toate, pornește robinetul cu ploaie de mai jos. E relevant să ai fundalul sonor potrivit. Și pregătește-te, c-o să fie un articol lung.

   czech rain

     Pe 19 mai, ploaia turna sodom. Era sâmbătă. Eram buimac. Era 0800. La 11 începea, dar eu țineam morțiș să fiu printre primii, de teamă să nu rămân pe dinafară.

     Pentru că Centrul Ceh a organizat o competiție foto intitulată Cuvinte pe Peliculă, și doar primii 50 de fotografi prezenți la poartă aveau să participe. Am ajuns la 0940. Am fost numărul 5. Și care-i mecanismul? Entuziaștii au primit un film alb negru Fomapan 100iso, angajându-se să-i umple cele 24 de cadre în 24 de ore. Cu ce? Cu ce au vrut ei. Dar să respecte parțial o temă extrasă din citatul primit în plicul cu numărul propriu.

    Și-am fost 64 până la urmă. Și eu am fost 5. Și textul meu era:

5. ”Câteodată simți că-ți vine să mori de dragoste și fericire, că ești una cu apa Vltavei, cu toate animalele, cu pământul și cu piatra, sau că stai întins și ești legănat de niște brațe uriașe; ce mai, nimeni nu-i în stare să redea acest simțământ.” Fabrica de Absolut - Karel Čapek
     Sincer îți zic, am fost total dezarmat după ce-am dat cu ochii de citatul ăsta. Aveam deja destule emoții dinainte să deschid plicul. Era de abia al patrulea film pe care-l expuneam vreodată. Aveam încredere în camera mea, dar nu și-n mine, în abilitatea mea de a focaliza și expune corect cu instrumentul ăsta. Și iată-mă trebuind să ilustrez o temă roz și drăgăstoasă pe o zi mizerabil de ploioasă, întunecată, fără lumină sau umbre pronunțate, cu un film alb-negru și întunecat, cu o cameră analog. După o recentă despărțite. Păi nu? Și cine sunt eu să atentez să reproduc vizual iubirea, mai ales că până și Karel Čapek o spune la final, că ” nimeni nu-i în stare să redea acest simțământ”.

    Am citit și recitit. Apoi mi-am montat filmul. Prima probă trecută? Aia-i problema, că afli de abia peste o săptămână. Că-l montezi prost, că expui prost, că focalizezi aiurea și-ncadrezi strâmb. N-ai nicio confirmare.

   Și-am hotărât să pornesc. Ce-o fi o fi. N-aveam în minte cea mai clară idee, dar am zis c-o să mă leg de elemente din text, despre cum ele-s parte din ce paragraful numește iubire: apă, animale, pământ, piatră, brațe și simțăminte.

    Și-acum urmează toate pozele, direct din cameră, nealterate, nefotoșopate, neschimbate, exact așa cum le-a văzut juriul și cum le-am descoperit și eu pe pereții galeriei unde au fost expuse seriile tuturor. Și cu explicațiile aferente, așa cum raționam atunci. În capul meu totul are sens. Noul meu slogan.



Primul cadru. Clădirea Centrului Ceh. Tocmai armam filmul, parcat în mașina parcată. Credeam că poziția asta fusese voalată la încărcare. Aparent nu. Ca atare, a și fost inclusă pe perete. Nu de către mine, dar nu-mi displace cum lumea se dizolvă-n flăcări.



Apa Vltavei? Limite și calm și tumult în apele dragostei? Asta era cadrul ăsta. Ploua și mă ploua. Eram aproape în genunchi, privind prin vizor, încercând să mă asigur că încadrarea e perfectă și că nu-mi tremură aparatul când declanșez. 2 minute.


Îmi plăcea tare repetiția treptelor și diagonala balustradei. Și umbrela galbenă așezată pe treime, în fundalul gri înconjurat de verde (aspecte mai puțin vizibile, că doar filmul e alb negru). Reprezintă urcușurile și greutățile dintr-o relație. Umbrela s-a materializat complet accidental acolo, dar m-am panicat destul cât s-o prind aproape cum trebuie. 4 minute.



Într-un gard observ detaliul fierului forjat, o inimă care plânge. Compoziția trebuia să-mi fie perfect simetrică. Picăturile perfecte. Dar cădeau la intervale diferite. Am așteptat 7 minute, cu spatele lipit de o mașină udă, într-o aplecare incomodă, încercând să tremur cât mai puțin și să nu-mi pierd încadrare. Umbrela mi se sprijinea pe spate, că n-aveam mâini pentru ea. Slavă ochiului, am nimerit expunerea, încadrarea și focalizarea.


Poza asta vorbește de la sine. Cursul Vltavei era iar invocat. Și-n capul meu, barca e relația asta care plutește-n derivă și se descurcă după puteri. 2 minute până mi-am dat seama că degeaba încerc o încadrare perfectă geometrică cu un gard strâmb.

      Era deja ora 16:00. Undeva după poza asta s-a-ntâmplat ceva. Eu nu sunt obișnuit să pozez așa pe film. Pelicula e sacră pentru mine. Făceam câte 3-4 cadre pe zi și mă gândeam de 7 ori înainte să declanșez. Tocmai pentru că ai doar 24 de cadre și fiecare-i prețios. Nici măcar pe digital nu folosesc/trag în rafală.

      Și iată-mă în situația în care trebuia să fac 24 de care în 24 de ore. Și nu găseam nimic care să merite sacrificiul fiecărei mici rame. Și toate eșecurile și greșelile mele aveau să fie direct afișate pe pereții galeriei, să fie judecate de colegii fotografi. Și chestia asta m-a consumat și epuizat. Ploaia, frigul și hainele ude doar au adăugat savoare. Și-am ajuns în punctul în care la ora 16:30 am ațipit la un semafor în piața Victoriei.

    ”Așa nu se mai poate”, mi-am zis. Am tras imediat în parcarea din centrul pieței, mi-am înclinat spătarul și m-am culcat o oră. Auzeam doar sunetul ploii pe exteriorul mașinii, izbitura fiecărei picături în caroserie.

 
Am dobândit aproape o oră de somn chinuit. Am deschis ochii spre fereastră. Broboane de apă se scurgeau în diagonală. Cum era clișeul ăla? Cerul plânge? Plânset, lacrimi și iubire? Sună firesc. 0.5 minute



Un faun cu lacrimi pe obraz? Poate chiar una dintre creaturile pe care le căutam să ilustreze fățărnicia. Sau doar eu, plutind în derivă, încercând să umplu măcar filmul cu ne-eșecuri.



În căutarea mea după capete de lei pe alei deja cunoscute, am nimerit peste scena asta tensionată. O ilustrație mai bună pentru conflictul dintre doi parteneri nici c-am mai văzut. Proporții biblice. 0.5 minute



Spre el mă-ndreptam de fapt, găsit cândva pe o stradă frumoasă. Aveam de gând să transform leul în laitmotivul seriei. Leitmotivul, dacă vrei. Pentru că-i luptătorul curajului onorabil, feroce și mândru. Și de asta-i nevoie să răzbești. 2 minute de reevaluare constantă a expunerii pentru ușa neagră.


Probabil cel mai apreciat cadru din serie, conform discuțiilor ulterioare cu membrii juriului. Iubirea într-o relație, această nebuloasă întortocheată, închegată din concret și presupuneri hazardate, ce e și ce pare să fie. 3 minute. Obiectivul devenise căuș pentru apa care picura din ornamentul supradimensionat, dar îmi doream puternic încadrarea.


Leitmotivul. 3 minute. Funia de sus e parte de jos a unei reclame uriașe care mi-acoperea leul. O dată la ~25 de secunde venea o rafală de vânt suficient de puternică cât s-o destul de sus. M-am codit, am ezitat și-am pierdut-o de vreo câteva ori.


Leitmotivul din spatele bancomatului. Mi-era foame = scot bani. 2 minute (1.5 minute pentru încadrare, 0.5 minute să decid dacă ignor camerele de supraveghere, sperând c-or să mă ignore și ele pe mine)




Universul? Relația. Totul. Ea e lumea mea. 0.3 minute


Ochiul insistent al Geloziei, din colțul dur al neîncrederii. 2 minute, dintre care 1.5 minute gândindu-mă dacă cineva mă va crede vreodată că într-adevăr asta-mi trecea prin mintea epuizată.




Zăbrelirea post criză gelozie. 2 minute


Confuzia de după zăbrele, într-o dublă expunere aproape reușită. 0.2 minute.



Tentative de prim ajutor și reconciliere, într-un cadru cu mai mult merit într-un univers color. 5 minute (balta în care mi-am sacrificat bocancii s-a dovedit mult mai adâncă decât prevăzusem în primele estimări inițiale, confirmând necesitate măsurilor de precauție inițiale, abandonate pe parcurs din ambiție - dar aveam nevoie de încadrarea asta).


Domnul Leitmotiv. 0.4 minute


Statuia lui Traian, învăluită-n vogă controversată în ziua ploii. Secțiune de plan cu puțin erotism, chit că a sugera așa ceva ne-ar transforma in the real sons of bitches. Deci nu facem asta. E un concept. 2 minute, pentru focalizare și tremurul din încheietură.
pentru 0.2 minute




Încorsetarea post compromis. 0.1 minute. Ultimul cadru al zilei, un eșec și-o reușită: strânsesem promițător de multe cadre, dar nu destule. Și nu mulțumitoare. Mă-ntrebam cum se descurcă ceilalți. Tot ce-mi doream era ca pozele să nu fie execrabile, în toată splendoare, pe un perete alb sub ochi pătrunzători.


Și câteodată găsești o cale. Mașină roșie, în cerc roșu, în frunziș verde. Avea sens. Speram la o conversie alb negru care să scoată-n evidență roșul metalizat. Dar contrastul funcționează decent. În capul meu totul are sens. 0.2 minute
Leitmotivul mândriei încăpățânate. 0.2 minute



Leitmotiv. 0.2 minute


În punctul ăsta deja mi se părea că dragostea-i o chestie mizeră. Îmi doream doar să se termine odată. 2 minute



N-aș fi putut primi un cadru final mai potrivit. Sfârșitul relației și sfârșitul peliculei. Se termină. Hai Gata. Relaxarea care m-a cuprins la sunetul ultimei declanșări e comparabilă cu aterizare-n siguranță post-parașutare.

Am terminat. Am derulat filmul. De abia al treilea. Ce-o fi o fi. Am făcut ce-am putut mai bine. L-am predat și-am plecat de acolo cu fruntea sus, la fel de epuizat ca după o despărțire urâtă. Ce-o fi o fi.



Și asta a fost.
@____@




O să scriu curând și despre excursia de acolo (tot pe-ndelete), dar până atunci poți să-i vezi pe ceilalți participanți pe siteul cuvintepepelicula.ro.


2 comments:

  1. O experienta provocatoare, dar minunat gradata in redarea ei prin cuvinte. Libertatea imaginatiei (cred ca e un pleonasm totusi) combinata cu o documentatie simbolistica certa, procesul gandirii, al filosofarii, joaca si ochiul format in a gasi detaliile, toate au o fluenta care, combinata cu un simt al umorului, al tachinarii propriei persoane, fac din aceasta serie mai mult decat simplele imagini. O ilustrare filosofica a temei prin intermediul fotografiei. Ager redat "acest simtamant".

    ReplyDelete
  2. Imi place cum reusesti sa transpui cititorul acolo, in capul tau, in ideile tale. Desi doar in capul tau toata povestea asta are sens, nu pot sa spun decat mersi pentru transpunere, sau tranzitivitate, mai bine spus! :)
    Folosesc vorba lui Andi Moisescu: Ma-nclin!

    ReplyDelete

Stay a while and listen...or type.