Feb 20, 2013

De unde vii? Spre ce pășești?


 N-am scris de ele când trebuia. O fac acum pentru ținere de minte, ordine și evidență.
 Că-i firesc să știi de unde vii, ca să-ți dai seama spre ce te-ndrepți.


În The Institute nr. 6/2012, am ilustrat pagina stângă88 pentru câștigăroul categoriei  ”protecția mediului” din cadrul Galei Societății Civile.


În numărul 10/2010 din Decât O Revistă. am ilustrat pagina dreaptă20 cu un portret al lui Cristian Ghinea, autor al cărții ”Eu votez DNA!”

Pe la sfârșitul lui august 2012, una dintre pozele de la Anonimul a fost publicată în ziarul Capital.

Iar în numărul 5/2012 din ziarul Carevasăzică am publicat un articol intitulat ”Albumul foto ca foc de tabără”, care perorează despre fotografie și social media.


 Cu redare aici:


Albumul foto ca foc de tabără

Preocupați am fost mereu de propria imagine, dar merită discutat despre cum am trecut de la a ne urmări minunați umbrele pe pereți rupeștrii tocmai la încununarea cu like-uri a unor reprezentări fidele, dar pixelate, de pe alți pereți.

Am avut picturi rupestre și sub ele ședea focul protector în jurul căruia ne-nghesuiam.  Am avut tablouri pictate cu migală aproape foto-realist, și sub ele trona șemineul la adunări sociale. Am avut albumul cu pozele de familie, ținut pe masa de cafea din living, încă-n centrul micului nostru univers, de-acum mai important decât focul. Și-acum avem un perete virtual unde toate privirile converg, doar pentru câteva secunde, la cea mai recentă poză afișată.

Aș spune că de când și-a văzut imaginea tremurândă reflectată-ntr-o baltă de apă, în om a apărut și dorința de a o fixa cumva. Pentru că oamenii și lucrurile dispar, și-apoi rămân doar în memorie. Și-apoi și memoria dispare.  Dar ca să obții o replică grafică a cuiva trebuia să fii fie foarte abil într-un meșteșug replicator, fie să-ți permiți recompensa unui astfel de individ. Și-asta o să-ți explice de ce galeriile de artă dedicate picturii timpurii sunt pline cu portretele prelaților bisericești și nobililor înscăunați.

Trecem cu vederea câteva secole de exclusivitate imagistică și poposim în 1826, când un domn Joseph Nicéphore Niépce a reușit să fixeze o imagine produsă de o cameră obscură. Instrumentul ăsta, folosit încă de pe vremea lui Aristotel și Euclid, nu-i altceva decât o cutie cu o simplă gaură-ntr-un perete. Lumina intră pe o parte și imaginea este proiectată invers pe peretele opus. Incăperi de dimensiuni mari au fost folosite chiar pentru a copia ”la indigo„ peisaje de către pictori nu foarte înzestrați. 

Dar principiul a rămas același până azi: ai o cameră obscură și-o suprafață sensibilă la lumină; în cazul nostru, lentilă dintr-un material transparent și-un senzor format din milioane de celule reactive la lumină. Însă gradul de răspândire este considerabil mai mare. Procesul democratizării fotografice a început prin 1900, când Kodak a vândut prima cameră foto user-friendly la prețul de 1$ (e ok, recuperau la consumabile). Dar adevărata explozie a avut loc pe la începutul anilor ’00, când camerele foto au fost integrate în telefoane. Destul de curând, numărul telefoanelor de acest tip vândute a depășit numărul de aparate foto vândute, iar până-n 2006 cel mai vândut brand de camere foto devenise Nokia.

Unealta jinduită de-atâta amar de vreme e acum, la propriu, în mâinile tuturor. Și tot ce trebuie să faci ca să obții o poză mai bună decât majoritatea celor făcute secolul trecut e să-ndrepți chenarul din plastic negru spre subiect și să atingi ecranul cu degetul. Marketat ca un instrument care captează din ce în ce mai fidel realitatea, îmbunătățirea performanței aparatului foto s-a lovit de ignoranța consumatorului. Nimeni nu vrea să-și vadă defectele în high definition. 

Intră-n scenă Instagram. Nu-i singurul inculpat, dar exemplul lui vorbește elocvent volume. Abilitățile lui speciale sunt aplicarea unor (d)efecte vintage peste imaginea generată de senzor. Reduce din claritate, adaugă zgârieturi și zgomot de imagine, virează toate culorile spre nuanța apusului însângerat. După aproape două secole de evoluție tehnologică, unul dintre cele mai de succes trenduri în fotografie presupune imitarea unui stil specific documentelor create acum un secol și uitate la soare până azi. Un soft permite revenire la un nivel de calitate din trecut, când lipsa detaliilor fine însemna o atitudine mai permisivă față de erorile de procedură fotografică.

Până în urmă cu o mână de ani, modificarea digitală a unei fotografii era posibilă doar pentru cei instruiți în tainele Photoshop-ului. Acum trebuie doar să ai la îndemână un deget care să gliseze grațios prin galeria de filtre preinstalate. O apăsare și-ai generat o poză. O atingere și-ai generat o fotografie.

Dar dacă ești mândru de o imagine, n-o vei ține doar pentru tine, nu? Posteaz-o. Pune-o online s-o vadă toată lumea. Sau mai bine pune-o pe facebook, talentul să-ți poată fi apreciat de toți prietenii virtuali.  Albumele noastre decorează pereți mai publici ca niciodată. Peretele tău personal devine dintr-odată mai vizibil decât avizierul unei primării din provincie. 

Poate tu mai știai cumva cum era să ai un album pierdut prin casă, al cărui principal rost era, ce-i drept, să te ajute să măsori stratul de praf de pe raftul bibliotecii. Dar generațiile imediat după tine pierd acest privilegiu. Și-și stochează imaginile filtrate în fișiere digitale, prin rădăcina vreunui director. Și pentru ei va suna chiar mai firesc decât pentru tine ca prietenul care tocmai ține camera cu blitzul declanșat să exclame entuziasmat: ”asta-i de facebook!”

Și tot ce se-ntâmplă e cât se poate de firesc, pentru că-i vorba despre o evoluție de peste veacuri a unei dorințe umane. Și democratizarea puterii imortalizării timpului înseamnă că acum fiecare persoană este un fotograf, poate chiar un artist în devenire. Și mai înseamnă că istoria este mai bine documentată ca niciodată, durata timpului măsurat din imaginile generate de către umanitate fiind mai mare decât durata efectivă de desfășurare a evenimentelor documentate.

No comments:

Post a Comment

Stay a while and listen...or type.