Feb 27, 2014

prea mult mobilul



Era iarnă. Fără zăpadă n-ai fi zis, dar tot 28 era în luna finală a lui '13. E săptămâna imaterială dintre Crăciun și Revelion, când toată lumea plutește dintr-un loc în altul și nimic de consecință nu-i menit să se-ntâmple, iar dacă o face e doar accidental.

Am ajuns în Vâlcea după prea multe luni, mânat de nevoia presantă de a-mi pierde urma printre copacii de peste coline, să înlocuiesc mii oameni cu mii de arbori - mai mari decât erau când eram mic, totuși mai mici decât mi-i aduceam aminte.  Acolo-s bunicii, acolo a crescut o parte din mine. Și-am mers, de dimineață până-n seară, retrasând vechi cărări, de pe-un versant pe altul, ghidat doar de instinct și soare. Și puțin gps, când m-am pierdut după asfințit.

M-am plimbat încărcat cu echipament foto ca un șerpaș, doar ca să-mi folosesc ironic mai mult telefonul. Așa că despre asta-i postarea de azi: despre cum un dreptunghi subțire purtat în buzunar e capabil de mult mai multe decât primele mele aparate. Sau poate despre cum acum sunt eu mai îndemânatic și folosesc ce-am la îndemână.




Când părăsesc maşina, nu ştiu dacă întâi mă-nglodesc sau inhalez aerul afumat ticsit cu funingine de fag. Iarna, satul e-o mare sobă, pentru că izul de cenuşă e omniprezent în vale. Dar mireasma-i mai puțin adorabilă fără zăpada complementară.

Bunica urcă poteca de unde-mi începea derdeluşul. În papucii de casă îmblăniți, toiagul e cea mai bună armă ninja printre petece de gheață. Calc strâmb pe-o limbă de zăpadă şi-alunec lent, în jos, ca-nghețata topită-n soare.

Cred că pământul ăsta nu-i menit a-i fi văzută fața iarna. Cred că-i deprimat şi vrea să stea acoperit cu omăt până iese iar lumina. Şi-n lipsa zăpezii se sfarmă jalnic, ținut de iarbă groasă-n loc.

Frânturi şi frământuri

-combo text/poză postate inițial prin facebook-

Motanul ştrengar păşeşte agale,
Răspunde chemării la prima strigare,
Se pune-n cale, mijeşte frumos,
Din gură rosteşte duios:
"Blană!"
 

-combo text/poză postate inițial prin facebook-


Porcul atârnă greu de sărbători.




Când te dai în țuțeică, lumea-i un du-te vino.

O betelie trecută prin două găuri da-te-ntr-o blană, şi-orice pişcot de om radiază.

A mea era prinsă de vie şi trepida toată schela. A lui e fixată de suportul înlemnit unde un vițel s-a legănat pentru ultima dată.
 

-combo text/poză postate inițial prin facebook-


Însoțitor prin salba de cascade.



Dintr-una se scurge oxid prin crăpăturile infiltrate de apă.


Asfințit




Răsărit
"Unde te duci, mă, că e-ntuneric."

Dacă plec unde vreau s-ajung de-abia când dă lumina, e deja prea târziu.

Trebuie să ştiu din somn unde şi cum s-ajung. Şi creasta mi-a fost de suficiente ori prin vis încât s-o pot găsi fără probleme.

Tu ştii mai bine ce cauți, unde o găseşti şi când trebuie s-o iei.
 

-combo text/poză postate inițial prin facebook-






Pe-alocuri observi mănunchiuri de fulgi împrăștiate peste frunze. Singura întrebarea care-mi vine-n minte e care animal i-a venit de hac de data asta.



Panoramă Egoistă.


Mergi suficient prin același soare cu ei și-ncepi să te legeni sincron în vânt.


I've had this same pair of #boots for  3 years now. Wore them while documenting counties during winter time, floated in them while rediscovering #romania, climbed in them when #unitedwesave d.

They serve me well, still. And the more they get banged up, scuffed, dinged or damaged, the more I love'em.

Cause now they've got personality. They reflect my own. Both of us, here, standing on this mossy log in an nondescript part of the forest.


 -combo text/poză postate inițial prin facebook-

Încă e locul unde văd cele mai frumoase culori. Și-am privit aici cerul suficient cât să prind un cârcel în ceafă și s-alunec pe pantă de câteva ori.


Ideea-i că de-aici încolo deja cobora soarele. Între dealuri nu contează care-i ora oficială pentru asfințit. Între dealuri, dacă soarele trece de marginea colinei, deja simți frigul și-ncepi să te gândești dacă-ți rămâne suficientă lumină pentru drumul de-ntoarcere. Printre tulpinile înalte lumina străpunge greu, deci dacă se-nnoptează afară deja-i spre beznă înăuntru și cerul cade peste tine.


Am stat pe loc. M-am gândit. Încă puțin, mi-am zis. Încă un deal, să văd ce-i peste. Și-ncă unul după, spre discul solar descendent, c-am eu timp apoi să mă-ntorc, că doar știu ce fac. Evident, nu mi-am dat seama cât mersesem de fapt.

Ajuns aici, mi-am dat seama că-i ultima poză. A zilei, a anului.

Asfințit, că-ntre dealuri se duce mai repede soarele.

Dar a trebuit să aflu ce-i în spatele porții. Ceea ce vă doresc şi vouă.


-combo text/poză postate inițial prin facebook-


Nesurprinzător, n-a fost ultima poză. Să las o asemenea poartă nedeschisă? Ar fi fost dezamăgitor.

E prima dată când dau peste formațiunea asta stâncoasă. Nici nu știam că-s stânci în zona noastră. Așa că-ți imaginezi mirarea când am văzut de la distanță o formă asemănătoare unui cap de urs. M-am apropiat precaut, pentru că asta faci când prima reacție e, de fapt, să te duci în direcția cealaltă. Locurile de genul ăsta sunt transformate-n vizuini, de obicei, de către animale sălbatice: vulpi, bursuci sau alte vietăți. N-aveam de gând să risc o confruntare. Dar era gol spațiul de sub, mult prea superficial și la vedere cât să poată oferi protecție adecvată. Doar un sentiment preistoric.

Trecut-am următorul deal și nimeresc pe-un plai acoperit cu ferigă uscată. E liniște. Prin alte locuri mai auzi un lătrat îndepărtat de câine, dar pe-aici doar eu foșnesc. E așa de straniu locul ăsta. Nu-mi dau seama inițial de ce. Apoi observ iarba. În pădure? Pe vârful ăsta de deal? Pe sub copaci? Ori una, ori alta, dar prea rar amândouă.


În spatele meu sunt poteci în răscruce. De sus coboară un grup de trei persoane. Una dintre cele două cucoane însoție de-un flăcău îmi dă binețe și m-avertizează că-s mistreți mai colea, că-i văzură acu, mai devreme, și s-am grijă. 
Am mulțumit. Am stat. M-am gândit. Să da? Să nu? Am mers mai departe. Trebuia să văd ce-i peste colină. Dar tiptil, să nu-ntărât mistreții. Deși, dacă stau să mă gândesc, poate-i mai bine să fac mai mult zgomot când merg, să ne evităm reciproc. Că surpriza și panica nu ți-i fac cei mai buni prieteni.

Vedere stânga-jos. Liniște. Nu văd liziera sau capătul văii. Doar detalii estompate-n ceață.


10 ore de mers din deal-n vale-n deal, de ocolit copaci şi strâns frunză la bocanc, cotit o vulpe roşcovană şi-ntâlnit de trei ori acelaşi trio de căprioare, dar mistreții i-am ratat la mărăcine. Ultimul lucru pe care-l mai văd înante de asfințit sunt dârele avioanelor aprinse de raze în unghi ascuțit.


Caaaam aici mi-am dat seama că s-ar putea să am probleme. Scapătă soarele, vântul începe să bată, scad subit câteva grade, păsările amuțesc și doar crengi trosnind sub bocanc îți mai vorbesc. Mai ai cam 30-40 de minute de lumină reziduală reflectată din apa atmosferică, și asta-i doar în funcție de cât de buni îți sunt ochii pe-ntuneric.
E-n regulă, îmi zic. O să urmăresc poteca, apoi drumul ăla nisipos mai din spate. M-or ocoli ele, dar măcar am mai multă lumină acolo și m-or duce spre un sat. Ei bine, undeva m-au dus. Direct în pădure. Am stat. M-am gândit. Să da? Să nu? Nu-i ca și cum am de ales. Ard timp lumină. Am coborât. Ăsta-i punctul în care ciulești urechile și te uiți în spate aproape la fel de des ca-n lături.


Asta-i tot ce nu vedeam în spate. Mi-am apropriat o bucată lungă și trainică dintr-un fost subțire trunchi, în caz că. După vreo 30 de minute de marș cobor deasupra unei mlaștini, printre gospodăriile oamenilor și lătrături de câini colindători. Nu mai contează, deja știu unde sunt. Și-ajung curând acasă unde-mi-nchei evadarea cu supă fierbinte.

Am avut noroc. Măcar pentru ce-am văzut, dacă nu pentru ce n-am văzut. Și-o s-o repet, mai curând decât mai târziu.




Și dacă tot a fost o aventură mobilă, o s-o-nchei cu un #selfie din dimineața aia. ^__^

#selfie


p.s.: toate pozele și postprocesările au fost făcute în telefon cu Snapseed și VscoCam, mai puțin redimensionarea lor pentru web.

1 comment:

Stay a while and listen...or type.